Fiul Risipitor

Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Această dragoste își poate găsi asemănare pe pământ în dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pământ are o răbdare mai mare față de o făptură, decât numai mamă față de copilul ei? 

Iertarea cui o poate depăși pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mamă? De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depășită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni.

Răbdarea Sa L-a dus la suferințe îngrozitoare când era atârnat pe Cruce; iertarea Să se revara din inimă și buzele Sale chiar și atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viață pământească.
     Numai dragostea dumnezeiască depășește dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mamă; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama și numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.
Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și acela ne iubește cel mai puțin dintre toți, care nu se bucură de îndreptarea noastră.
Răbdarea, iertarea și bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiești. Acestea sunt chipurile a toată dragostea cea adevărată – dacă există cumva dragoste adevărată în afară dragostei dumnezeiești. Fără aceste trei chipuri, dragostea nu este dragoste. Dacă numești „dragoste” orice altceva, este ca și cum ai numi „oaie” o capră sau un porc.

În pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o închipuire a dragostei adevărate, a dragostei dumnezeiești, zugrăvită în culori atât de limpezi, că pulsează de viață înaintea ochilor noștri, așa cum începe pulsația vieții oamenilor când soarele strălucește, după întunericul nopții.

 Două mii de ani nu au întunecat culorile acestei închipuiri și acestea nu se vor întuneca niciodată, atâta vreme cât există oameni pe pământ și dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât oamenii se fac mai păcătoși, cu atât această închipuire este mai vie: mai vie și mai proaspătă.

Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tata, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Ce este mai simplu decât acest chip tulburător în care începe această pildă?

     Ce adâncimi se ascund dedesubtul acestei simplități! Sub zicerea „un om” se ascunde Dumnezeu, și sub „doi fii” se ascund omul cel drept și cel păcătos – sau toți drepții și toți păcătoșii.
Omul cel drept este mai cuprins cu anii decât cel păcătos; căci Dumnezeu, la început, a făcut omul drept,
omul singur a păcătuit. Păcătosul caută partea ce i se cuvine, atât de la Dumnezeu, cât și de la fratele sau cel drept.
Prin „doi fii” se mai înțelege firea dublă care se află în fiecare om. O fire care însetează după Dumnezeu și altă care este aplecată spre păcat. O fire îndeamnă omul să viețuiască după poruncile lui Dumnezeu, după omul cel lăuntric, după cum spune Apostolul, și cealaltă este după legea trupului (Romani 7:22-23).
    Omul duhovnicesc și omul trupesc – doi oameni într-unul și același om. Omul duhovnicesc nu-și poate închipui viețuirea departe de Dumnezeu, pe când omul trupesc socotește că viața sa începe numai atunci când el este despărțit de Dumnezeu.

„Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.” În acest chip Îi vorbeşte păcătosul lui Dumnezeu. Şi, de fapt, ce este a omului fără să fie a lui Dumnezeu? Ţărână, nimic altceva decât ţărână.

 Este adevărat că Dumnezeu a făcut ţărână, dar ţărâna nu este parte a fiinţei Sale. Aşa încât omul poate să socotească, faptul că ţărâna este a lui. Toate celelalte sunt ale lui Dumnezeu. Toate celelalte Îi sunt ale Lui. Atâta vreme cât omul nu este despărţit de Dumnezeu, toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu sunt şi ale lui. După cum spune şi Dumnezeu: „Fiule, toate ale Mele ale tale sunt.” Omul poate să spună numai atât: „Toate câte are Tatăl ale mele sunt.” (Ioan 16:15). Dar când omul doreşte să se despartă de Dumnezeu şi atunci când el căuta să primească partea ce i se cuvine din cele ce sunt fără de număr ale lui Dumnezeu, Dumnezeu poate să nu-i dea nimic şi totuşi să fie drept.
  Fiindcă omul fără Dumnezeu nu este nimic şi tot ceea ce are el este nimic. Şi când Dumnezeu îi dă ţărâna; adică, numai trup fără duh, fără suflet şi fără daruri duhovniceşti, chiar şi atunci El îi dă mai mult decât este al omului, şi El îi dă acestea nu pentru dreptate, ci pentru milostivire.
Dar, cum mila lui Dumnezeu este nemărginit mai mare decât aceea a mamei faţă de copilul ei, Dumnezeu dă fiului Său păcătos mai mult decât ţărâna. Altfel spus: împreună cu trupul, Dumnezeu îi dă suflet în trup, aşa cum se întâmplă cu animalele şi, în plus, îi mai dă daruri duhovniceşti: înţelegere, conştiinţă şi dorinţa pentru bine – numai o scânteie, destul ca să îl ţină, să nu cadă, ca să ajungă un animal printre celelalte animale.

Şi tatăl le-a împărţit averea. Fiul mai mare a rămas cu tatăl său, bucurându-se de toate cele ale tatălui, dar fiul mai mic, nu după multe zile, adunând toate, s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.
Nu se ascunde taina şederii lui Adam în Rai sub cuvintele nu după multe zile? Când a păcătuit, Adam a căutat şi a primit partea sa de la Dumnezeu. El şi-a văzut goliciunea: adică a văzut că el nu este nimic fără Dumnezeu. Şi Dumnezeu, în milostivirea Sa, nu l-a izgonit gol, ci i-a făcut haine; l-a îmbrăcat şi l-a izgonit (Facerea 3:21).
 „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, a spus Dumnezeu lui Adam (vezi 3:19). Şi aceasta înseamnă: în cel mai bun caz, numai ţărâna este a ta. Toate celelalte sunt ale Mele.tu ai căutat ce este al tău şi Eu ţi-am dat; dar ca să fii viu şi să fii măcar o umbră din ceea ce ai fost, Eu îţi dau ţie mai mult: îţi dau o scânteie din slava Mea dumnezeiască.

Ceea ce s-a întâmplat cu Adam se întâmplă iarăşi şi iarăşi cu milioane de urmaşi ai lui Adam care, despărţindu-se de Dumnezeu din pricina păcatului, îşi iau partea lor şi pleacă într-o ţară îndepărtată. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să rămână cu El, căci Dumnezeu a făcut omul ca să fie liber şi, potrivit firii Sale, El nu căuta niciodată să îngrădească această libertate.

Ce face păcătosul cel nebun când se desparte de Dumnezeu? El s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Aceasta nu este lucrarea unui singur păcătos: aceasta nu a făcut numai fiul cel mai tânăr al tatălui său. Aceasta se face de către fiecare om, de către fiecare care se desparte de Dumnezeu. „Şi s-au stins în deşertăciune zilele lor…” (Psalm 77:33).

În desfrânări. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă petrecerea zilelor în păcat şi deşertăciune, în beţie, ceartă, mânie, trândăvire şi, mai mult decât toate, în desfrânare – prin care energiile vieţii se mistue cel mai repede şi în întregime, şi scânteia dumnezeiască se stinge. Când omul nu are dragoste, el se aruncă în gura patimilor. Când omul părăseşte calea lui Dumnezeu, se trezeşte într-un labirint cu multe căi şi se năpusteşte când pe o cale când pe alta. Omul acesta aşează securea la rădăcina propriei sale vieţi, şi în fiecare zi tăie câte o parte din rădăcină, până când copacul începe să se usuce.

Trăind în deşertăciune, fiul risipitor şi-a risipit toată averea pe care o primise de la tatăl său. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. În această ţară îndepărtată, departe de Dumnezeu, întotdeauna este foamete mare, căci pământul nu poate sătura pe omul flămând: hrana sa doar îi sporeşte foamea. Pământul poate să sature numai foamea animalelor fără gândire; dar în niciun chip nu-l poate sătura pe om.
În ţară îndepărtată există întotdeauna foamete mare, pentru că, pentru păcătosul care uită cu totul de Dumnezeu, şi îşi risipeşte toate energiile vieţii pe care i le dăduse Dumnezeu ca parte a sa, se ridică foamete mare: o foame pe care întregul pământ, cu tot ceea ce are de dăruit, n-o poate potoli nici măcar pentru o clipă.
    Aceasta este situaţia până în zilele noastre cu fiecare păcătos, care se lasă cu totul în voia celor pământeşti, a trupului şi a împlinirii poftelor celor trupeşti. Vine o clipă pentru păcătos când acestea devin murdărie şi duhoare respingătoare. Atunci el începe să se plângă întregii lumi şi să-şi blesteme viaţa. Secătuindu-şi viaţa trupească şi sufletească, el se simte ca o trestie goală, uscată, prin care bate un vânt rece. Totul este întunecat pentru el; totul este scârbos şi respingător.
 Într-o astfel de situaţie, el nu mai ştie ce să facă cu sine. El a încetat să mai creadă în această viaţă şi cum poate să mai creadă în cealaltă?
El a uitat de cealaltă viaţă şi începe să o urască pe aceasta; el a uitat de Dumnezeu şi începe să urască lumea aceasta.
  Ce va face acum? Unde va merge? Lumea întreagă apasă asupra lui şi pe nicio uşa nu găseşte scris „ieşire”. Primejdia situaţiei nu stă în a găsi o portiţă de scăpare, ci, calea se află tocmai în lăuntru.
 Când omul se găseşte într-o asemenea stare de deznădejde, îi apare diavolul îndată, însoţindu-l permanent, ducându-l dintr-un râu în altul, deşi el stă ascuns şi nevăzut. Dar acum i se arată, îl ia în slujba sa şi îl trimite la ţarina sa, ca să îngrijească porcii.
Că stă scris: Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.
 Aceasta se întâmpla fiecărui fiu neascultător, care s-a răsucit şi s-a îndepărtat de tatăl său: ducându-se departe de tatăl său cu mândrie şi cu planuri mari pentru fericirea sa, nimerind ca slujitor la unul mai rău decât el, ajungând să îngrijească porcii altuia.
Prin „unul din locuitorii acelei ţări îndepărtate” este lămurit că se înţelege diavolul. Cu toate că el este numit aici „om”, aşa cum şi tatăl este numit „om”, el este înfăţişat într-un fel cu totul împotrivitor „omului-tata”, de care fiul s-a despărţit prosteşte.
 El este om, dar nu om al împărăţiei cerurilor, nici om al împărăţiei pământeşti, ci om al celei de-a treia împărăţii – împărăţia întunericului şi a groazei, a pierzării şi a focului: împărăţia dracilor. Faţă de cel dintâi, „omul-tata”, păcătosul este numit fiu, dar faţă de celălalt, „omul-diavol”, el este numit slujitor tocmit. Pe când se afla cu „omul-tata”, el era binecuvântat cu toată îmbelşugarea, dar cu „omul-diavol” el este flămând, atât de înfometat, că ar fi mâncat din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Prin „porci”, într-un înţeles mai adânc, trebuie să înţelegem duhurile cele rele, sălăşluitorii împărăţiei diavolului. Fiindcă duhurile cele rele sunt purtătorii a toată necurăţia, şi porcii sunt simbolul văzut al necurăţiei. Când Dumnezeu a scos duhurile necurate din omul îndrăcit care se afla în Gadara, El le-a îngăduit să între în porci (Luca 8:32-33). Precum porcii râmă în pământ, tot la fel şi duhurile rele râmă în om, până ce găsesc în el necurăţie, cu care să se hrănească.

Prin „roşcove” sau „hoaspa”, trebuie să înţelegem toată necurăţia din lăuntrul omului: gânduri rele, doriri necurate, scopuri care urmăresc iubirea de sine, păcate, pofte şi patimi – şi mai ales patimi. Duhurile necurate se hrănesc şi se îngraşă cu tot ceea ce roade sufletul omului şi îl duce la pieire. Tot ceea ce creşte în întunecimea sufletului omului, ascuns de lumina nemijlocită a lui Dumnezeu, aşa cum cresc roşcovele în întunericul de sub pământ, este hrana necurată pentru duhurile necurate.

Dar duhurile necurate nu dau această hrană omului, îndată ce acesta s-a aşezat în slujba lor. Ele hrănesc omul până când acesta cade cu totul sub puterea lor, dar atunci când el se găseşte în mâna duhurilor, ele nu mai au nevoie să-l hrănească. Hrana lor este otravă şi el s-a otrăvit deja peste tot. şi ceea ce este otravă pentru el, serveşte acum drept hrană pentru ele! Duhurile îi rod sufletul, aşteptând doar clipa când acesta va pleca din trup, ca să-l hrănească cu suferinţe şi mai mari, când acesta se va afla în întunericul cel mai din afară. După cum a spus împăratul şi proorocul David: „Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; facutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.” (Psalm 142:3). Doamne, fiul risipitor era unul mort înaintea morţii sale trupeşti!

Dar, în clipa celei mai mari deznădăjduiri, a foamei şi a înfricoşării fiului risipitor, a licărit o scânteie în lăuntrul său; o scânteie uitată, la care nici nu visase.
De unde a venit această scânteie pe cărbuni stinşi? De unde să vină o scânteie de viaţă într-un leş? Ea a venit de acolo de unde am pomenit mai înainte: că tatăl, dându-i fiului partea sa de avere, i-a dat mai mult decât i se cuvenea. Pe lângă ţărână, i-a mai dat o scânteie de conştiinţă şi de înţelegere. Ca şi cum tatăl cel înţelept şi milostiv şi-ar fi spus atunci când a dat partea din averea sa, fiului mai tânăr: „Îi voi mai da lui şi aceasta: conştiinţa şi înţelegere; de fapt, acel ceva, din pricina căruia fiul a vrut să se despartă.
De ce nu? – îi va fi de folos. El pleacă într-o ţară rece şi înfometată şi atunci când se va afla în cea mai mare lipsă, această scânteie va fi în stare să-i lumineze calea înapoi spre mine. Foarte bine: să ia cu el; îi va fi de folos. Această scânteie îl va mântui.”

Şi, Doamne, această scânteie a ars în cea mai adâncă întunecime din cel de-al doisprezecelea ceas, când fiul risipitor coborâse în cea de-a treia împărăţie şi se dăduse în slujba diavolului. A ars în interiorul lui ca o lampă tainică, lumima de mult uitată a conştiinţei şi a înţelegerii. Şi, în această lumină, el şi-a venit în sine.

Numai cu ajutorul acestei lumini a putut să vadă prăpastia în care căzuse, toată duhoarea pe care o respirase şi în care trăise, toţi oamenii netrebnici cu care se însoţise. Cu ajutorul luminii acestei lămpi tainice, pe care mâna milostivă a tatălui său o ţinea în sufletul lui, el s-a deşteptat din visul său de groază, şi a început să facă o asemănare între viaţă pe care o trăise mai înainte alături de tatăl său şi viaţa pe care o ducea acum.

Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi s-a sculat şi a venit la tatăl său.
(Teofilact spune: „Şi când şi-a venit în sine”: de aici decurge lămurit faptul că, pe vremea când săvârşea răul, el nu era în sine.
 Cu adevărat, umblând cu ajutorul simţurilor noastre pe aiurea, ne înstrăinăm de noi înşine şi ne îndepărtăm de Împărăţia lui Dumnezeu, care se află în lăuntrul nostru [Luca 17:21].)

De îndată ce scânteia a început să ardă în sufletul fiului risipitor, şi de îndată ce el a făcut o asemănare între viaţă pe care o ducea împreună cu tatăl său, şi viaţa într-o ţară îndepărtată, el îndată a luat hotărârea: „Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu!” El spune „sculându-mă”, deoarece el vede prăpastia în care a căzut. Nu există o a treia cale: ori coborî până în cele mai mari adâncuri ale prăpastiei drăceşti, ori mergi în sus către tatăl. Şi tatăl său este foarte bogat: lângă el nu se află foamete; argaţii săi sunt îndestulaţi de pâine şi fiul său moare de foame.
Prin „pâine” noi trebuie să înţelegem „viaţa”; „argaţii” sunt fiinţe din zidirea lui Dumnezeu care sunt mai împuţinate decât oamenii, cum sunt animalele şi alte făpturi. Fiul risipitor căzuse mai jos decât animalele şi a căutat să ducă o viaţă cel puţin la fel cu a lor. Animalele nu sunt fiinţe libere şi Dumnezeu le stăpâneşte în desăvârşit prin puterea şi voia Sa. Dumnezeu le dă viaţa potrivit nevoii lor, are grijă de ele şi le împlineşte nevoile. Dar fiul risipitor şi-a irosit în desfrânare acele energii ale vieţii, pe care Dumnezeu le dă animalelor şi pe care animalele le folosesc cu dreptate.

„Am greşit la cer şi înaintea ta”. Prin „cer” trebuie să înţelegem, mai întâi, toate cetele îngerilor lui Dumnezeu şi mai ales îngerii noştri păzitori; în al doilea rând, trebuie să înţelegem darurile duhovniceşti pe care Dumnezeu le dă fiecărui om şi care înseamnă toată Dumnezeirea din oamenii păcătoşi, ca „după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22). Şi faptul că „cer” înseamnă aici îngerii lui Dumnezeu, se vede chiar din cuvintele Domnului: „Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15:2-10). Aşadar, când există bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, există şi supărare pentru un păcătos nepocăit.

Că prin „cer” trebuie să mai înţelegem şi darurile duhovniceşti pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor, se vede din cuvintele Apostolului Pavel pe care le-am citat deja, şi din următoarele cuvinte: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi ca voi nu sunteţi ai voştri?” (I Corinteni 6:19).
Şi aceasta se vede şi mai lămurit din cuvintele Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru” (Luca 17:21). Şi astfel, cel ce păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu păcătuieşte şi împotriva îngerilor lui Dumnezeu şi a omului celui drept din lăuntrul său, care este de la Dumnezeu, şi aceasta înseamnă „împotriva cerului”. Şi de aceea spune fiul se pocăieşte: „Am greşit la cer şi înaintea ta.”

Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Aşa este dragostea lui Dumnezeu – este fără margini şi totuşi plină de dulceaţă!
 Cât de mare I-a fost până acum răbdarea faţă de păcătos, la fel de mare Îi sunt acum iertarea şi bucuria. De îndată ce păcătosul se pocăieşte şi se întoarce înapoi la Dumnezeu, Dumnezeu se năpusteşte deja să-l întâmpine, să-l primească, să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. Bucuria mamei este mare atunci când vede îndreptare în copilul ei; bucuria păstorului este mare atunci când îşi găseşte oaia cea pierdută; bucuria femeii este mare atunci când îşi găseşte bănuţul cel pierdut – dar nimic din toate astea nu se poate asemăna cu bucuria lui Dumnezeu când un păcătos se pocăieşte şi se întoarce la El. La primul semn de pocăinţă din inimile noastre, chiar dacă încă ne aflăm departe, Dumnezeu deja ne vede şi, mai iute decât lumina soarelui care vine cu repezeală spre pământul întunecat, se grăbeşte să ne întâmpine: să întâmpine omul cel nou care, prin pocăinţă, se zămisleşte în noi. „Doamne”, strigă proorocul către Atotştiutorul, „cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut!” (Psalm 138:1).

 Tatăl nostru cel ceresc se grăbeşte spre ajutorul nostru deschizându-Şi larg braţele şi ne sprijină ca să nu cădem în prăpastia drăcească, sălaşul porcilor şi ţara foametei. „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi” (Iacov 4:8). O, cât de grabnic ajutător eşti Tu! O, mâinile Tale preabinecuvantate!

Dacă încă nu am stins ultima scânteie de conştiinţă şi de înţelegere care se află în noi, trebuie să ne simţim ruşinaţi în faţa unei asemenea iubiri din partea lui Dumnezeu; trebuie să ne pocăim fără trândăvire şi să ne repezim cu ochii plecaţi şi cu inima înălţată să-L îmbrăţişăm pe Tatăl de care ne îndepărtaserăm.

Când fiul care se pocăieşte vine către tatăl său, îi spune ceea ce plănuise: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” Dar el nu spune tot ce voia să spună. Este important să continue: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Dar tatăl său nu-l lasă să isprăvească. El nu-l lăsa pe cel care se pocăieşte să se umilească, nici nu vrea ca el să fie ca unul din argaţii săi, şi îl opreşte pe fiul său şi porneşte să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. Zdrenţăros, murdar, slăbit şi cu privirea sălbăticită, cum se arăta în priveliştea tatălui, acesta se milostiveşte îmbrăţişându-l, şi zicând către slugile sale: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Haina lui cea dintâi semnifică toată îndestularea şi frumuseţea darurilor duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Această este haină sfinţeniei şi curăţiei în care era înveşmântat Adam, înainte de căderea în păcat şi de izgonirea într-o ţară îndepărtată de Dumnezeu. Această haină este Însuşi Hristos: de aceea este numită „cea dintâi”. Nu există nicio haină mai minunată decât aceasta din cer. Apostolul spune: „Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3:27).

Sufletul, care fusese despuiat de toată lucrarea cea bună, este în întregime îmbrăcat din nou: haina cea veche, murdară şi zdrenţăroasă este aruncată şi sufletul său este îmbrăcat în haină nouă. Această haină nouă pentru suflet semnifică omul cel nou – pocăit, iertat şi primit de către Dumnezeu. Fără această haină nouă, nimeni nu se poate sălăşlui în Împărăţia lui Dumnezeu, după cum vedem lămurit din pildă lui Hristos despre nuntă fiului împăratului (Matei 22:2-14).
Potrivit cuvintelor Apostolului, această haină este alcătuită din: „milostivirile îndurării, din bunătate, smerenie, blândeţe, îndelunga răbdare,… iar peste toate acestea… dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).

Inelul de pe degetul său semnifică logodna sufletului său cu Hristos. Cel ce se pocăieşte se leapădă de toate legăturile sale întru desfrânare cu lumea aceasta, îşi lipeşte sufletul de Hristos şi rămâne unit cu El într-o unime de nezdruncinat. Această logodnă se împlineşte prin puterea şi harul Duhului Sfânt, a Cărui pecete se află pe toate darurile cereşti.

Daţi-i „încălţăminte în picioarele lui”, spune tatăl slugilor lui. Încălţămintea semnifică puterea voinţei prin care omului îi stă în putinţă să calce cu hotărâre spre căile Domnului, fără să hoinărească aiurea şi fără să se uite înapoi.
Prin viţelul cel îngrăşat care a fost junghiat, trebuie să înţelegem că Îl semnifică pe Iisus Hristos Însuşi, Care S-a dat spre junghiere pentru curăţirea păcătoşilor de păcatele lor.

Prin slugi trebuie să înţelegem fie îngerii, fie preoţii. Dacă înţelegem prin casa tatălui că ar fi chiar cerul, atunci trebuie să vedem sugile ca pe îngeri; dacă – ca o altă interpretare corectă – înţelegem prin casa tatălui ca şi cum ar fi Biserica de pe pământ (cea văzută), atunci trebuie să vedem slugile ca pe preoţi, care sunt chemaţi să slujească taina jertfei lui Hristos şi, prin aceasta, să asigure oamenilor hrană pentru viaţa cea veşnică.

 Este limpede că aici se vorbeşte mai întâi despre Biserică, din faptul că Fiul Risipitor nu era totuşi mort din punct de vedere trupeşte şi, până când omul se desparte de trupul său, el este al Împărăţiei lui Dumnezeu, în chipul Bisericii lui Dumnezeu care se află pe pământ.
Faptul că slugile semnifică la fel de bine şi îngerii, este limpede mai întâi din faptul că îngerii sunt de faţă în biserică la Sfintele Taine şi, în al doilea rând, din faptul că Dumnezeu foloseşte îngerii păzitori ai oamenilor ca să-i îndrume pe calea mântuirii.

“Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” Trupul lui mai era încă viu, dar sufletul său era ca şi mort. Singură scânteie a darului dumnezeiesc, care mai licărea, s-a aprins în el şi a înviat sufletul întreg. El era deja pierdut în clipa când şi-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatăl lui. Şi şi-a venit în sine. Aceasta înseamnă: el şi-a venit în sine la lumina scânteii lui Dumnezeu, fiindcă se pierduse. Dumnezeu îl ştia pe el şi l-a păstrat în privelişte chiar până în ultima clipă – clipă pocăinţei.

Şi au început să se veselească. Auzind toate câte se întâmplaseră, fratele mai mare s-a mâniat şi i-a spus tatălui său: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.” Fiul cel cinstit vorbeşte astfel tatălui său.

Mulţi oameni drepţi ai Bisericii vorbesc în acest chip cu mânie, atunci când Biserica, cu bucurie şi blândeţe, îi primeşte pe păcătoşii cei pocăiţi şi îi aduce la sfânta taină a Împărtăşaniei. Mulţi bărbaţi drepţi din Vechiul Testament vorbeau astfel când Îl vedeau pe Dumnezeu aducând pe Singurul Său Fiu ca jertfă pentru neamurile de oameni mai tineri şi mai păcătoşi: „’El nu ne-a dat niciodată nici măcar un ied!"

 Asemănată cu jertfa îngrozitoare pe care Tu o faci pentru aceşti urmaşi ai noştri păcătoşi şi risipitori, Tu nu ai făcut pentru noi nici cea mai mică jertfă, care ar fi totuşi prea mică.” Apoi, deoarece capra semnifică în general păcatul, aceiaşi bărbaţi drepţi ar putea spune: „Tu ne opreşti pe noi să săvârşim şi cel mai mic păcat – mic şi fără importanţă ca un ied – şi tot Tu răsplăteşti acum aceste neamuri păcătoase cu cea mai mare comoară a Ta – cu jertfa Fiului Tău!” şi dacă mergem şi mai departe, vedem că această pildă aparent simplă, pătrunde chiar în inima întregii istorii a lumii, de la căderea lui Adam până la Preacinstitul Domn Iisus Hristos, care este pentru omenire, pentru Adam şi urmaşii săi, întocmai ca Fiul Mai Mare al Tatălui Ceresc – deşi El este Fiul Cel Unul Născut şi nu fiu prin adopţie.

 Dacă Domnul Iisus Hristos ar fi vorbit ca un om obişnuit, muritor, El ar fi putut spune Tatălui Său: „Adam a păcătuit şi a căzut de la Tine şi el, împreună cu toţi urmaşii săi Ţi-au hulit numele Tău, dar acum Tu pregăteşti pentru el şi urmaşii săi asemenea slavă şi bucurie, cum eu împreună cu toţi sălăşluitorii cerului nici nu ne putem închipui.” Desigur, Domnul Iisus nu S-ar mânia niciodată pe Tatăl Său cel ceresc, nici nu ar vorbi cu Tatăl Său într-un asemenea chip, decât numai dacă noi Îl aşezăm dinadins în inimile noastre, spunând aceasta ca să ne mustre ori să ne înveţe, că noi să nu ne semeţim întru dreptatea noastră şi, în mândria noastră, să nesocotim păcătoşii care se pocăiesc.
Ca şi cum El ar fi vrut să ne spună: când Eu, Cel drept din veşnicie, care sunt nedespărţit de Tatăl Meu din veşnicie, nu mă împotrivesc primirii lui Adam cel pocăit din nou, în Împărăţia cea cerească, atunci, cum puteţi voi, care sunteţi drepţi numai de puţină vreme şi păcătoşi sunteţi de la întâiul păcat al lui Adam, să vă împotriviţi dragostei pe care o are Dumnezeu pentru păcătoşii care se pocăiesc?

“Fiule”, i-a spus tatăl, „tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Astfel, Dumnezeu linişteşte pe omul cel drept, amintindu-i de bunătăţile cele multe, pe care el le stăpâneşte şi le împarte împreună cu El. Toate ale Mele ale tale sunt. Odată cu întoarcerea fratelui tău celui pocăit, partea ta nu se împuţinează, ci bucuria ta va trebui să fie sporită, „căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Aşa se încheie pilda aceasta, care este în sine o întreagă evanghelie de taină şi învăţăminte. Cu cât omul pătrunde prin rugăciune adâncurile acestei pilde, cu atât va descoperi atât tainele, cât şi învăţămintele acesteia. Slavă Domnului Iisus Hristos, Care ne-a dat această pildă – această comoară plină de atâta bogăţie, de la care neam după neam îşi adună cunoaşterea de Dumnezeu, cât şi cunoaşterea omului, învăţând din această cunoaştere, dragostea prin indelunga răbdare, iertare prin dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi bucuria, prin dragostea lui Dumnezeu, în primirea păcătoşilor care se pocăiesc. Slavă Tatălui Celui fără de început, şi Fiului, şi Sfântului Duh de viaţă dătător – Treimii celei deofiinta şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Predică la Duminica Fiului Risipitor
Sfântul Nicolae Velimirovici