Ritmuri de toaca.Asaftei Damian

Ca în fiecare an, în ziua de 12 mai, profesorii şi elevii Seminarului Teologic „Teoctist Patriarhul" din Giurgiu îl cinstesc pe ocrotitorul lor spiritual, Sfântul Mucenic Ioan Valahul.

Manifestările închinate Sfântului Mucenic Ioan Valahul au continuat cu Festivalul naţional „Ritmuri de toacă", aflat la a zecea ediţie. Festivalul s-a bucurat şi anul acesta de prezenţa mai multor elevi seminariști de la Seminariile Teologice din Buzău, Piatra Neamt, Slobozia şi Giurgiu. În faţa unei comisii de jurizare care a fost prezidată de Chiriarhul Episcopiei Giurgiului, elevii seminarişti şi-au arătat îndemânarea în această artă de a bate toaca. Premiile acordate au constat în cărţi, reviste, medalii, diplome, precum şi în sume de bani.

Premiul intai a fost castigat de seminaristul Asaftei Damian,membru al comunitatii noastre.Bucurie si satisfactie pentru noi toti .Felicitari si cat mai multi tineri sa-ti urmeze exemplul.

„A bate toaca nu este un drept, ci este rodul experienţei şi al jertfei de a putea trăi starea de Apostol” – spune părintele Iosif Moldovan, arhidiacon şi paraclisier la Catedrala Mitropolitană din Cluj. „Începătorul sau înaintemergătorul săvîrşirii slujbelor”, cel rînduit să bată toaca este „modelat prin jertfa deprinderii ritmului şi a bătăii în toacă, precedate de binecuvîntarea preotului sau a celui mai mare ce îi rînduieşte această ascultare”.

Într-un text apocrif siriac, numit Peştera Comorilor, datat ca aparţinînd secolelor V-VI, putem regăsi o relatare despre Noe, care după ce a terminat de construit arca, din porunca lui Dumnezeu a fost nevoit sa întocmească o toacă din lemn lungă de trei coţi şi lată de un cot şi jumătate, de asemenea un ciocan din acelaşi lemn. El trebuia să bată toaca de trei ori pe zi, dimineaţa devreme, la pranz şi seara, după apusul soarelui, pentru a-i aduna şi informa pe oameni despre venirea potopului, îndemnandu-i la pocăinţă. 

Pană în secolul al IV-lea, anunţurile importante cu privire la serviciile religioase erau făcute de
diaconi, după cum relatează pelerina creştină Egeria, precum şi alte surse patristice. 

Creştinii, preluand unele din instrumentele iudeilor, şi-au întrebuinţat de asemenea o trambiţă mică, numită „tuba”, folosirea ei pentru chemarea la rugăciune 

fiind consemnată şi în Actele martirice din Africa Proconsulară din vremea împăratului Diocleţian. Această tubă, avand un sunet strident, este înlocuită cu folosirea unor ciocane de lemn cu care loveau uşile creştinilor la ora cand urma săvarşirea slujbelor.

 De la bătaia în uşă s-a ajuns în chip firesc la bătaia într-un lemn realizat special pentru chemarea la rugăciune, după cum regăsim scris şi în Viaţa Sfantului Pahomie cel Mare. 

Pr.Asandei Iulian si Damian Asaftei

Toaca este folosită de creştini încă din secolul al IV-lea, de asemenea Sfantul Sofronie al Ierusalimului, în anul 638, aminteşte de două tipuri de toacă, cea de lemn şi cea de fier, supranumind acest instrument „trambiţă a îngerilor”. În documentele celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea se aminteşte prezenţa „Sfintelor Lemne Sunătoare”. De atunci şi pană în prezent, creştinii sînt chemaţi la părtăşia cu Dumnezeu prin simplul şi melodiosul sunet al unui lemn.

În ceea ce priveşte folosirea ei în Biserică, da, toaca este mai veche decat clopotele. Deşi, dacă ne întoarcem puţin în istorie, putem observa faptul că prezenţa clopotelor şi activitatea lor este datată încă din secolul VIII î.Hr. în Armenia şi Egipt, iar în China în jurul anului 3600 î.Hr. 

Clopotele erau folosite pentru a semnala diferite momente ale vieţii civile şi religioase, de exemplu deschiderea pieţelor, bătăi în arenă sau unele sărbători păgane. În ceea ce priveşte viaţa Bisericii, le putem regăsi în secolul al VI-lea d.Hr., folosite de către călugării irlandezi, iar mai apoi în Italia (Campania), unde sant întrebuinţate pentru prima dată de către Paulin de Nola.

În secolul al IX-lea, clopotele se răspandesc şi în Orient, şi le putem regăsi chiar lîngă Biserica Sfanta Sofia din Constantinopol, deoarece dogele Veneţiei, Ursus, trimite în dar Împăratului Mihail al III-lea douăsprezece clopote, care sant aşezate într-o clopotniţă. Din răstimpuri şi pană acum, ne îndulcim auzul şi ne bucurăm deopotrivă la sunetul duios şi înălţător al clopotelor acompaniate de toacă, deoarece ştim că santem aşteptaţi de Împăratul Hristos, la Cina Lui, într-un timp nelimitat şi necuprins.

Există trei feluri de toacă:

Toaca mare de lemn, făcută din lemn de paltin, fag sau cireş, adică un lemn de esenţă tare, să fie durabil şi cu o rezonanţă plăcută. Cele două ciocane cu care se bate toaca sant dintr-o esenţă de lemn şi mai tare, cum ar fi carpen, corn, salcam sau stejar. Ea este fixă, atarnată de cele două capete cu franghie sau lanţuri, avand dimensiuni mari, lungimea ajungînd pană la 4 metri, lăţimea pînă la 0,5 metri, iar grosimea pană la 25 cm. De obicei este fixată în clopotniţă, dar o putem regăsi şi la streaşina bisericii, sau undeva langă biserică.

Toaca mică este confecţionată din acelaşi lemn ca şi toaca mare, avand un singur ciocan. Desigur, are dimensiuni mai mici, poate ajunge pînă la 3 metri lungime, 0,3 metri lăţime, iar grosimea este variabilă. Ea are o scobitură la mijloc pentru a putea fi ţinută în mană şi purtată unde este nevoie.

Toaca de fier sau „tochiţa”, numită astfel pentru că are dimensiuni mult mai mici decat celelalte două. Este făcută din fier sau alte metale (bronz, aluminiu), iar forma ei variază de la o simplă bandă încovoiată la motive elaborate, fiind adesea decorată cu inscripţii. Tochiţa este de asemenea fixă, putand fi aşezată în clopotniţă sau la intrarea în biserică şi chiar langă trapeză, avand şi rolul de a anunţa pregătirea pentru masă a călugărilor.

Atat călugărul cat şi mireanul care bate toaca trebuie să ştie că săvarşesc o lucrare pentru Dumnezeu. Dacă acea persoană nu poate să se roage, măcar să aibă un gand bun, pentru el şi pentru întreaga omenire din care face parte. 

Sfantul Sava şi Sfantul Pahomie cel Mare îi îndeamnă pe cei care bat toaca să rostească Psalmul 50 sau rugăciunea inimii, dar cine nu poate acestea, măcar să aibă inima împăcată, ştiind că „inima înfrantă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. 

E bine ca în toată lucrarea noastră în această lume să punem ca temelie rugăciunea, care ne linişteşte sufletul şi trupul cu darul lui Hristos.

 Amin.