Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Această dragoste își poate găsi asemănare pe pământ în dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pământ are o răbdare mai mare față de o făptură, decât numai mamă față de copilul ei?
Iertarea cui o poate depăși pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mamă? De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depășită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni.
Răbdarea Sa L-a dus la suferințe îngrozitoare când era atârnat pe Cruce; iertarea Să se revara din inimă și buzele Sale chiar și atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viață pământească.
Numai dragostea dumnezeiască depășește dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mamă; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama și numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.
Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și acela ne iubește cel mai puțin dintre toți, care nu se bucură de îndreptarea noastră.
Răbdarea, iertarea și bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiești. Acestea sunt chipurile a toată dragostea cea adevărată – dacă există cumva dragoste adevărată în afară dragostei dumnezeiești. Fără aceste trei chipuri, dragostea nu este dragoste. Dacă numești „dragoste” orice altceva, este ca și cum ai numi „oaie” o capră sau un porc.
În pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o închipuire a dragostei adevărate, a dragostei dumnezeiești, zugrăvită în culori atât de limpezi, că pulsează de viață înaintea ochilor noștri, așa cum începe pulsația vieții oamenilor când soarele strălucește, după întunericul nopții.
Două mii de ani nu au întunecat culorile acestei închipuiri și acestea nu se vor întuneca niciodată, atâta vreme cât există oameni pe pământ și dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât oamenii se fac mai păcătoși, cu atât această închipuire este mai vie: mai vie și mai proaspătă.
Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tata, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Ce este mai simplu decât acest chip tulburător în care începe această pildă?
Ce adâncimi se ascund dedesubtul acestei simplități! Sub zicerea „un om” se ascunde Dumnezeu, și sub „doi fii” se ascund omul cel drept și cel păcătos – sau toți drepții și toți păcătoșii.
Omul cel drept este mai cuprins cu anii decât cel păcătos; căci Dumnezeu, la început, a făcut omul drept,
