"Zis-a Domnul pilda aceasta:
Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi
face ca nu am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica
hambarele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo toate roadele mele
si bunatatile mele; si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati
stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Insa
Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau.
Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna
comori pentru sine insusi si nu se imbogateste in Dumnezeu." (Luca 12, 16-21)
Sfanta Evanghelie din Duminica a 26-a dupa Rusalii ne prezinta
chipul unui bogat lacom, nemultumitor si nemilostiv, ajuns intr-o stare de
robie a sufletului sau, printr-un atasament exclusiv de bunurile materiale
limitate si trecatoare din lumea aceasta.
Evanghelia ne arata ca, deodata,
pe neasteptate, Dumnezeu i-a facut
bogatului o surpriza cu o recolta foarte mare de cereale, ca sa vada cum o
foloseste.
Dumnezeu l-a miluit din belsug pe
bogat fara ca acesta sa fi avut vreun merit; i-a facut un mare dar,
asteptand
ca si el, la randul sau, sa faca daruri altora. Dar nu a fost asa. Recolta aceasta neasteptata, in loc sa il
umanizeze pe bogat, il dezumanizeaza; in loc sa il apropie de Dumnezeu si de
semeni, il indeparteaza de Dumnezeu si de semeni, il insingureaza. De ce? Pentru ca atitudinea lui spirituala
fata de un dar material neasteptat care vine din marinimia lui Dumnezeu
devine o atitudine patimasa, care-i schimba insusi modul de a rationa, il
"innebuneste" din cauza lacomiei sufletului sau pentru bunurile
materiale. In loc sa multumeasca lui
Dumnezeu si sa ii ajute pe semenii sai care au nevoie de hrana, bogatul lacom
uita de Dumnezeu si de semeni. El nici nu multumeste lui Dumnezeu, nici nu
miluieste pe saraci, ci se gandeste doar la sine, se asigura material, dar se insingureaza
spiritual, nu se consulta cu nimeni, ci
vorbeste doar cu sine insusi, pentru ca se gandeste numai la sine insusi.
"Suflete, ai multe bunatati
stranse pentru multi ani; odihneste-te,
mananca, bea, veseleste-te"(Luca 12, 19).
Deci, bogatul era stapanit de o
lacomie fara margini si o iubire
patimasa de sine, despre care Sfintii
Parinti ai Bisericii invata ca este inceputul tuturor patimilor. Sfantul Maxim
Marturisitorul spune caiubirea de sine a
omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf. Fac. 3, 6), iubire trupeasca (patimasa) de
sine. Aceasta a facut ca grija lui principala sa fie, de-atunci, aceea de a discerne intre ceea ce este placut si ceea
ce este dureros, pentru a alege fara abatere doar placerea simturilor,
considerata ca fiind binele vrednic de dorit.
Asa a ajuns omul sa cultive, de fapt,principiul propriei sale
morti, considerandu-l, din inselare,
plenitudine a fiintarii lui. Asadar, in jurul iubirii patimase de sine, ne
spune Sfantul Maxim, "se
invarteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a
durerii, din pricina carora s-a introdus in viata oamenilor tot namolul
relelor..."1.
Astfel, pacatul ca rupere a
comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam si Eva) cu Dumnezeu, prin
nerecunostinta, neascultare, nepostire si nepocainta, a avut ca urmare moartea
spirituala si fizica a omului (cf.
Romani 6, 23). Pentru Adam si
Eva, darurile create si limitate au devenit mai importante decat Creatorul si
Daruitorul lor nelimitat si vesnic. Atitudinea lor n-a fost euharistica, ci
posesiva si exploatatoare. Profitul
devine mai valoros decat Persoana. Dar
cand omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creatia devine ostila
omului, iar relatiile dintre oameni se degradeaza (cf. Facere 3, 1-18). Cand creatia inceteaza de a mai fi fereastra
si scara de urcus spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despartitor,
idol si mormant al omului (cf. Facere 3, 19).
Iar din acest determinism
inrobitor al pacatului - fiindca si iubirea placerii, si refuzul durerii nasc
deopotriva patimile - firea omeneasca a putut fi eliberata numai prin iconomia
Intruparii Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu,
"tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat
toate"2. Numai prinHristos Domnul
si in
El, firea umana a biruit
definitiv atat puterea ispitei placerii, cat si pe cea a fricii de durere. Astfel a fost dobandita pentru om putinta
nepatimirii, adica a libertatii desavarsite fata de pacat si fata de patimile
egoiste - boli sufletesti prin care el este subjugat si impins spre moarte de
duhurile viclene.
Prin Intruparea Domnului, spune
Sfantul Maxim, veacurile pregatirii tainei celei din veac ascunse (cf. 1 Tim. 3, 16) s-au incheiat, dar cele in
cursul carora "ne va arata Dumnezeu
bogatia covarsitoare a bunatatii Lui, lucrand in cei vrednici
indumnezeirea"3, n-au ajuns inca la sfarsit. Cand se vor implini si
acestea, El se va uni cu toti,
"dupa har, cu cei vrednici"
si "in afara de har, cu cei
nevrednici"4. Celor dintai li se va darui astfel o bucurie negraita si
nesfarsita, in timp ce pentru ceilalti ramanerea in afara harului si a
legaturii iubirii va fi traita ca un chin nemasurat si vesnic, pentru ca s-au
inchis iubirii Lui pe care au refuzat-o.
O asemenea atitudine fata de
Dumnezeu, fata de creatie si fata de semeni, ca si cea a bogatului din
Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a carui gandire
autosuficienta nu se mai refera la Dumnezeu,
omul insusi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent
si etern in el. El parca este condamnat
sa se multumeasca doar cu o existenta efemera si cu fericirea limitata pe care
o procura avid si cu orice pret in lumea materiala limitata si perisabila. Toate acestea se realizeaza in societatea
secularizata care isi este suficienta siesi,
se inchide in ea insasi ori devine totalitarista si opresiva in numele
sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul,
pragmatismul etc., care se transforma repede in idoli sau in ideologii ale
puterii. Comunitatea contemporana,
chinuita de egoism si indiferenta, a devenit astfel o simpla "existenta
comunitara", lipsita de roadele adevaratei comuniuni izvorate din iubire
si ajutorare. Intr-un spatiu al
profitului neconditionat, oamenii sunt transformati adesea in obiecte sau in
cifre cu semnificatii economice. Unii
sociologi contemporani au afirmat ca dintre toate civilizatiile existente pana
acum in istorie, civilizatia actuala este cea mai narcisista, care iubeste sa
se vada pe sine si sa se asculte pe sine, sa se laude pe sine, sa se rezeme
doar pe sine si sa fie siesi suficienta. Omul narcisist nu are alta preocupare
decat propria persoana. De aceea, civilizatia narcisista este de fapt o
civilizatie autosuficienta, aroganta si individualista, fara referire la valori
eterne sau transcendente.
Viata omului care traieste fara a
se mai raporta la Dumnezeu si la semeni este de obicei impovarata de atasarea
cu patima de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava si privilegiile
demnitatilor lumesti, de cautarea aproape cu disperare a placerii egoiste.
Astfel, omul uita usor, asa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur, ca Dumnezeu
a unit lumea aceasta "cu luptele, ostenelile, sudorile", ca veacul de
acum este doar "stadion", iar abia cel ce va sa fie este
"cununa". Irationalitatea celui care se supune de voie "celor
mai slabe ca umbra", adica patimilor egoiste, este insa platita scump inca
de aici, prin trairea continua si
chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale, pierdere care va veni inevitabil. Insa
perceperea vremelniciei realitatilor din lumea de acum poate deveni pentru om
prilejul providential pentru ca el sa-si ridice privirea mintii si toata
dorirea sa catre statornicia si bucuria netrecatoare a valorilor spirituale.
Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se intampla in viata aceasta
si-L va slavi pe Dumnezeu in orice imprejurare a vietii, asa cum invata Sfantul
Ioan Gura de Aur, zicand: "Iti
merge bine? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si binele ramane. Iti merge rau?
Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si raul se duce".
Insa omul secularizat contemporan
percepe aceasta lume ca si cum ar fi realitatea ultima si unica, pe care o
foloseste ca si cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creatie. Astfel, omul nu mai este responsabil in fata
Creatorului si se comporta in creatie de o maniera egoista, posesiva si chiar
iresponsabila, fara a se ingriji de viata generatiilor viitoare. Lacom de castig sau profit imediat si
nelimitat, omul secularizat exploateaza in mod excesiv si nerational pamantul,
fara sa-i protejeze sanatatea sa naturala. Prin urmare, omul nu mai sfinteste pamantul,
ci il otraveste, il degradeaza si-l imbolnaveste. Ca atare,
criza ecologica sau criza mediului inconjurator este o consecinta a
crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat. Acesta nu mai ia in considerare legatura de viata care exista intre creatie si Creator, intre
dar si Daruitor. Omul uita sau nu vrea sa-si mai aminteasca de faptul ca
Dumnezeu este daruitorul existentei create, natura si om. Asadar, libertatea
omului, a fiecaruia si a tuturor impreuna, este cea care poate transforma o
legatura sanatoasa si sfanta a vietii intr-o legatura a degradarii si a mortii.
Pe de alta parte, ratiunea umana
credincioasa si rugatoare vede toata
creatia ca dar al lui Dumnezeu,
un dar care trebuie cultivat si impartasit. Deci, ea este o casa
euharistica sau recunoscatoare in fata Ratiunii divine care a creat lumea. Mai
mult, ratiunea rugatoare considera pe
fiecare om ca fiind o icoana sau un chip al lui Hristos. In rugaciune, ratiunea umana contempla
intreaga creatie in iubirea si mila lui Dumnezeu, iar nu in singuratate si
suficienta sau in incertitudine si hazard.
Hristos ne spune ca trebuie sa ne iubim aproapele asa cum El il iubeste,
asa cum Dumnezeu il iubeste (cf. Ioan
15, 12). Adica noi trebuie sa iubim pe
aproapele in prezenta lui Hristos si cu iubirea pe care Hristos ne-o daruieste
in Duhul Sfant. De aceea, Sfintii
Parinti fac diferenta intre iubirea naturala egoista, care e deseori marcata de
pacat, si iubirea ca dar al Duhului Sfant, care este comunicat in rugaciune si
in toata viata sacramentala a Bisericii. Nu trebuie deci sa ne iubim aproapele
intr-un mod posesiv si utilitarist, ci in mod
euharistic (recunoscator), ca
prezenta si dar pentru o comuniune sfanta si mantuitoare (cf. Matei 25, 31-46), ca intalnire cu Hristos
prin chipul uman al aproapelui nostru nevoias. Ratiunea luminata de credinta
rugatoare confirma adevarul ca fiinta
umana este creata pentru viata vesnica,
pentru Inviere, pentru a participa la bucuria si iubirea infinite ale
lui Dumnezeu, pentru ca cel ce iubeste pe Hristos va fi mentinut vesnic de
Hristos in aceasta iubire divino-umana. De asemenea, dogmele credintei crestine sunt dogmele
vietii vesnice si ale libertatii infinite,
intrucat continutul lor intim si ultim este iubirea insasi a lui Hristos
Cel Rastignit si Inviat, Care ne reveleaza si ne comunica viata infinita si
vesnica a Sfintei Treimi.
Asadar, Evanghelia de azi, randuita de Biserica sa
fie citita la inceputul Postului Nasterii Domnului, ca perioada de urcus
interior al sufletului in comuniunea sfintilor implinitori ai voii lui Dumnezeu
si pregatire duhovniceasca pentru intampinarea marii sarbatori a
Craciunului, este un indemn la
schimbarea modului de a vietui, cautand mai intai de toate "imbogatirea in Dumnezeu" prin comuniunea cu El in rugaciune si cu
semenii in faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de
timp in care omul trebuie sa asculte mai mult cuvantul lui Dumnezeu din
Scripturi si din Scrierile Sfintilor, sa posteasca si sa se roage mai mult.
Postul pacifica patimile egoiste,
lumineaza mintea, sfinteste simtirile, schimba atitudinea si comportamentul
fata de oameni si fata de natura, intelegandu-le pe toate in lumina prezentei
iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel invatam
sa "avem gandul (gandirea) lui
Hristos" (1 Corinteni 2, 16), sa
vorbim duhovniceste ca Hristos:
"Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui
Dumnezeu" (1 Petru 4, 11) si sa
traim duhovniceste: "umblati intru
iubire, precum si Hristos ne-a iubit pe noi" (Efeseni 5, 1-2; cf.
Coloseni 3, 1-4 si 17). Asadar,
postul sfinteste gandul, cuvantul si fapta noastra. De la cuvantul
demolator, degradant si tulburator, care ia forma jignirii, a minciunii, a
defaimarii, a clevetirii, a judecarii aproapelui nostru, postul si rugaciunea
ne ajuta sa trecem la cuvantul ziditor, care intareste comuniunea dintre
oameni; care nu injoseste, ci inalta; care nu dezbina, ci uneste. De aceea, Sfintii Parinti spun ca atunci postim cu adevarat cand ne infranam si de la
vorbirea de rau sau de la judecarea altora.
Prin credinta dreapta si vietuire
sfanta, crestinul rastigneste in el patimile egoiste (mandria, lacomia si lenea
sau comoditatea), lupta impotriva autosuficientei si autoafirmarii ca multumire
de sine si ca lauda de sine.
Existenta egoista pacatoasa,
numita simbolic "trup" sau "carne", inteleasa nu ca
materie, ci ca despartire sau instrainare a omului de Dumnezeu si ca
autosuficienta sau autoafirmare egoista, in afara comuniunii de iubire, poate
fi vindecata numai prin refacerea comuniunii duhovnicesti a omului cu
Dumnezeu: "Dar voi nu sunteti in
carne, ci in Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu
are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar daca Hristos este in
voi,trupul este mort pentru pacat; iar Duhul, viata pentru dreptate. (...) Daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar
daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii" (Romani 8, 9-10 si 13).
Intrucat "faptele
trupului", ca manifestari ale existentei umane egoiste si cazute,
impiedica pe om sa intre in Imparatia iubirii si sfinteniei vesnice a lui
Dumnezeu, vremea postului, unit cu rugaciunea,
Spovedania, Impartasania si milostenia, este o perioada de pregatire pentru a
primi lumina Betleemului in sufletele noastre.
Astfel, simtim ca Hristos Se naste in sufletul nostru, aducand in el
pacea si bucuria cereasca, pentru ca pe
pamant sa fie pace si intre oameni bunavoire,
spre slava Preasfintei Treimi si mantuirea oamenilor. Amin.
† Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Romane
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu