Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei: Naşterea Domnului - Întâlnirea omului cu Dumnezeul cel viu (Scrisoare pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului - 2016)

În ritm de colind, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru anul care tocmai se încheie, cerându-i ajutor și pentru anul care vine. Vremurile nu sunt ușoare nici pentru Biserică, nici pentru țară, nici pentru lume. Avem nădejdea sfântă că, mărturisind dreapta credință, rămânând în comuniune unii cu alții în Biserica Sa dreptmăritoare, rugăciunea nelipsind din viața noastră, Dumnezeu ne va întări să mergem mai departe pe marea vieții acestei lumi către Împărăţia cea nestricăcioasă.

† TEOFAN

Prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Iubiți frați preoți, Drept-măritori creștini,

Suntem îmbrăcați în aceste zile cu veșmântul bucuriei sfinte pe care ne-o aduce de fiecare dată
sărbătoarea Nașterii Domnului, coborârea lui Dumnezeu printre oameni. Este o bucurie ce ne cuprinde ascultând colindele strămoşeşti, participând la frumoasele slujbe din aceste zile şi întâlnindu-ne cu cei dragi. Trăim un popas duhovnicesc de tihnă şi lumină în drumul zbuciumat al vieţii noastre de zi cu zi. Această bucurie ce ne cuprinde este însă mai adâncă şi mai reală decât ne poate oferi lumea aceasta: ea este un dar pe care ni-l trimite Dumnezeu cu prilejul Naşterii Fiului Său în ieslea Betleemului. Dumnezeu Însuşi este izvorul bucuriei noastre, Cel Care „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[1].

Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Naşterea Lui din Preasfânta Fecioară Maria reprezintă fundamentul credinţei şi al bucuriei noastre: „Dumnezeu Se face om pentru ca pe om să-l facă dumnezeu”[2], mărturisesc Părinţii Bisericii, începând cu Sfântul Atanasie cel Mare. Prin Întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu intră în istorie, îşi însușește firea noastră omenească, aşa cum se afla aceasta ca urmare a păcatului strămoşilor noştri, adică cuprinsă de stricăciune şi moarte, devenind om asemenea nouă, afară de păcat, pentru a ne redeschide calea spre nestricăciune, spre sfinţenie şi împărtăşire de viaţa dumnezeiască.

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeieştile Scripturi dau mărturie cu privire la pregătirea proniatoare a omenirii în vederea primirii Fiului lui Dumnezeu întrupat: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile”[3]. Cu toate că Dumnezeu S-a descoperit şi a vorbit oamenilor prin proorocii şi drepţii Vechiului Testament, rânduind porunci şi legi, El nu ne-a mântuit şi nu ne mântuieşte prin acestea, deoarece o lege nu poate da viaţă prin ea însăşi, ci ne mântuieşte prin Însuşi Fiul Său: „În creştinism nu se poate vorbi propriu-zis de o «învăţătură mântuitoare» şi nu ne mântuim printr-o lege, nici măcar prin legea Vechiului Testament, ci prin Persoana lui Iisus Hristos”[4], ne spune Părintele Dumitru Stăniloae. Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, ca Persoană, S-a întâlnit cu noi prin Întrupare, întrucât S-a făcut deofiinţă cu noi. Fiind, în acelaşi timp, şi Dumnezeu adevărat, în măsura în care Îi urmăm Lui şi ne unim cu El, ne face şi pe noi biruitori asupra stricăciunii şi asupra morţii.

Odată ce Cuvântul lui Dumnezeu „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”[5] rămâne permanent împreună cu noi, aşa după cum El Însuşi ne-a încredinţat: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”[6].Aşadar, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu viu, personal, prezent în fiecare clipă a vieţii noastre, după cum mărturiseşte şi Apostolul Neamurilor că „Iisus Hristos, ieri şi astăzi şi în veci, este acelaşi”[7].

Drept-măritori creștini, iubiţi şi iubitori de Hristos,

Mărturisirea că Dumnezeu „S-a coborât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”[8] este adevărul fundamental al vieţuirii noastre creştine. Împreună cu taina Răstignirii și a Învierii Sale, Întruparea Domnului constituie izvorul de viață al omului aici, pe pământ, și în veșnicie. Fără acest izvor, omul ar fi în rătăcire continuă, debusolat și confuz, lipsit de orice urmă de bucurie adevărată, de sens autentic în viață.

Aici, pe pământ, noi oamenii suntem chemați a ne lăsa cuprinși în ființa noastră lăuntrică de adevărul Întrupării, Răstignirii și Învierii Domnului Hristos. Aceasta nu înseamnă numai acceptarea de către mintea noastră a acestui adevăr, ci disponibilitatea noastră de a-L primi în noi înșine pe Hristos Domnul Cel Întrupat, Mort și Înviat.

Viața creștină nu se reduce la o înșiruire de legi, rânduieli, interdicții sau îngăduințe. Ea este mai mult decât atât: este viaţă şi comuniune de iubire. „Postul, privegherea, citirea Scripturii, lipsa de îmbrăcăminte și alte lucruri necesare nu constituie desăvârșirea”[9], ne spune Sfântul Ioan Casian. Ele „sunt mijloace ale desăvârșirii fiindcă scopul ultim al practicii acestora nu constă în ele însele, ci prin ele se ajunge la scop”[10].

„Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu”[11], mărturisește Sfântul Serafim de Sarov. Vedem aici răspunsul la întrebările foarte des întâlnite: De ce nu am bucurie? De ce nu mă simt împlinit? De ce cad în deznădejde deși postesc, mă rog, fac milostenie? Pentru că postul, rugăciunea sau milostenia le-am transformat în scop, nu cale către adevăratul țel, singurul pentru care trebuie luptat: dobândirea Duhului Sfânt, viața în Hristos, simțirea iubirii Tatălui Ceresc pentru noi și pentru întreaga lume.

Dumnezeu „nu ne cere să ne schimbăm îmbrăcămintea, ori să ne primejduim sănătatea, sau să facem vreo bravură care întrece puterile noastre”[12], spune Sfântul Nicolae Cabasila. Dumnezeu dorește ca „rămânând acasă așa cum suntem și nepierzând nimic din avuția noastră, să petrecem cugetând întruna la legea Domnului”[13].

„A cugeta la legea Domnului” înseamnă a recunoaște că fără El nu putem face nimic adevărat, frumos, adânc și veșnic. Înseamnă a ajunge la convingerea lăuntrică de nezdruncinat că Hristos este totul în viața noastră. El ne dă viață, ne luminează, ne apără, ne călăuzeşte, merge cu noi pe cale. El ne ridică din cădere, ne întărește când suntem slabi, ne smerește când suntem mândri, ne iartă, ne binecuvintează, ne  iubește ca Dumnezeu, adică infinit mai intens și adevărat decât o poate face un om. Conștiința că nimic nu ni se întâmplă fără o rațiune duhovnicească, că nimic nu-i mai de preț ca legătura cu Hristos, deschide calea încrederii în El, a convingerii că totul este în mâna Lui.

Iubiţi credincioşi,

Iubirea de Dumnezeu și de oameni este trăită la cea mai mare intensitate în Biserică prin Dumnezeiasca Euharistie. În aceasta „viața credinciosului se împletește cu viața lui Dumnezeu. Omul se aduce pe sine lui Dumnezeu și Dumnezeu vine și Se sălășluiește în om”[14].

Din Biserică, omul este chemat să prelungească Euharistia în orice moment al vieții sale. În viața de mănăstire sau în cea de familie, omul lasă loc lui Dumnezeu să lucreze în viaţa lui, iar Dumnezeu le împlinește pe toate bine și adevărat, chiar dacă omul nu înțelege întotdeauna voința lui Dumnezeu privitoare la sine, la cei din jur, la evenimentele care au loc în lume.

În acest duh al prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se cuvine să înțelegem sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos. În ritm de colind, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru anul care tocmai se încheie, cerându-i ajutor și pentru anul care vine. Vremurile nu sunt ușoare nici pentru Biserică, nici pentru țară, nici pentru lume. Avem nădejdea sfântă că, mărturisind dreapta credință, rămânând în comuniune unii cu alții în Biserica Sa dreptmăritoare, rugăciunea nelipsind din viața noastră, Dumnezeu ne va întări să mergem mai departe pe marea vieții acestei lumi către Împărăţia cea nestricăcioasă.

Spun aceasta şi pentru că, în ultima perioadă, pacea unor mănăstiri şi parohii a fost tulburată de anumite persoane care au atitudini nepotrivite în legătură cu Sfântul şi Marele Sinod ce a avut loc în Creta în luna iunie a acestui an. Dacă dezbaterile în duhul păcii, al dragostei şi al adevărului au fost şi sunt potrivite şi necesare în Biserică, decizia unora de a se aşeza în afara Bisericii prin nepomenirea ierarhului şi prin neparticiparea la sfintele slujbe este împotriva comuniunii, a adevărului şi a dragostei, precum şi împotriva rânduielilor bisericeşti şi canonice. Pe această cale, vă adresez tuturor îndemnul de a rămâne în Biserică, în duh de comuniune şi dragoste, lucrând la mântuirea noastră, prin mărturisirea dreptei credinţe, zidindu-ne şi ajutându-ne unii pe alţii.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți cu bucuria păstorilor din Betleem și a magilor care L-au descoperit pe Domnul Hristos! Dumnezeu să vă dăruiască ajutorul Său în tot ceea ce faceți bine și adevărat în mănăstiri, în parohii și în viața de familie! Dumnezeu să ne dăruiască tuturor puterea de a ne alătura corului îngerilor de la Peștera din Betleem, și din toată inima să rostim: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[15].

Al vostru părinte și frate întru Hristos Dumnezeu,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei