În duminica a doua a Triodului,
Sfinţii Părinţi au rânduit, cu multă înţelepciune şi pedagogie duhovnicească, o
pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, pentru a ne arăta şi a ne ajuta să înţelegem
ce este esenţial să urmăm în toată perioada Postului Sfintelor Paşti, pentru
urcuşul nostru interior, sufletesc, spre Înviere ca ridicare din păcat şi ca
bucurie a întâlnirii cu Hristos Domnul.
Evanghelia “Fiului risipitor”,
rânduită a se citi în această duminică, la Sfânta Liturghie, are o legătură
deosebită cu însăşi Taina pocăinţei, pe care noi o numim şi Taina mărturisirii
păcatelor sau Taina spovedaniei, care este, de fapt, taina împăcării omului cu
Dumnezeu.
Treptele revenirii duhovniceşti,
pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele inevitabile, esenţiale,
ale
pocăinţei sau ale spovedaniei. Evanghelia acestei duminici ne arată, aşadar, ce
înseamnă pocăinţa, cum să ne pocăim şi, mai ales, cât de mari sunt darul şi
bucuria iertării, cât de frumoasă este recuperarea celui pierdut, învierea
celui mort sufleteşte, şi cât de frumoasă este viaţa cea nouă după ce noi am
primit iertarea păcatelor.
Dumnezeu respectă libertatea
omului, chiar şi când e folosită în mod nechibzuit
Parabola rostită de Mântuitorul
Isus Hristos şi relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în acelaşi
timp, inima plină de compasiune şi de iubire milostivă a lui Dumnezeu Tatăl,
deoarece tatăl despre care vorbeşte parabola este simbolul iubirii părinteşti a
lui Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc.
Cei doi fii reprezintă două
atitudini faţă de Dumnezeu: una de fidelitate, de ascultare faţă de El, de
împlinire a voii Lui, de perseverare în a rămâne locuitor al casei Lui. Fiul
cel mare este arhetipul omului fidel sau credincios, care în toată viaţa sa
încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor, al poruncilor lui Dumnezeu şi în
acelaşi timp un lucrător al voii Lui.
O altă atitudine ce transpare din
parabolă, din comportamentul fiului mai tânăr, este cea a libertăţii
dezordonate, care nu-i decât o manifestare a înclinaţiei păcătoase. Cei doi fii
din Evanghelie pot să reprezinte şi două categorii de oameni, dar şi două stări
sufleteşti pe care le cunoaşte aceeaşi persoană, în momente diferite ale
vieţii, libertatea sfântă şi libertatea păcătoasă.
Evanghelia ne spune că fiul cel
mai tânăr, probabil după ce a atins vârsta majoratului, a dorit să facă
experienţa libertăţii ca îndepărtare de tată şi de casa părintească. În mod
oarecum neaşteptat, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său, semn că
libertatea croirii propriului drum este respectată de Dumnezeu. Omul are,
aşadar, libertatea de a-şi folosi energia vieţii sale, darurile sale naturale
şi personale după cum doreşte, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar şi
atunci când ştie că noi o folosim într-un alt fel decât doreşte El.
Pe lângă această realitate, a
respectului arătat de Dumnezeu libertăţii omului, Evanghelia acestei duminicii
ne arată, în cuvinte foarte simple, o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, printre
care distingem şi drama sau eşecul libertăţii ca înstrăinare a omului de
Dumnezeu.
Când libertatea oamenilor devine
neînţeleaptă, începe să lucreze înţelepciunea lui Dumnezeu
“Ţara depărtată” în care pleacă
fiul tânăr este îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de limitele libertăţii
ziditoare. “Ţara depărtată” este un spaţiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu
nu este căutat, iar libertatea umană devine robie a păcatului, chiar dacă cel
ajuns în această stare crede că această libertate defineşte persoana sa ca
fiind matură.
După ce a cheltuit tot ce a avut
de la tatăl său în desfătări, în viaţă dezordonată şi mai ales în plăceri
pătimaşe, care reduc viaţa omului la nivelul biologic şi la nivelul simţurilor,
tânărul din parabolă a avut de înfruntat o situaţie la care nu s-ar fi
aşteptat: foamea trupească. “Foametea mare” din ţara aceea, cauzată de o secetă
prelungită, poate fi, de asemenea, înţeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ca
folosire a dificultăţilor exterioare, materiale, pentru o schimbare interioară,
sufletească.
Cine a programat acea secetă?
Cine a îngăduit foametea în acea “ţară depărtată”? Nu ni se spune, dar se poate
presupune că a fost tot un rezultat al îngăduinţei divine, pentru că, de
obicei, atunci când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă, începe să lucreze
înţelepciunea lui Dumnezeu, iar când nu ne înfrânăm de bunăvoie ajungem să
postim de nevoie.
Foametea din “ţara depărtată”
reprezintă toate încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, a
generaţiilor, a istoriei, ca o pedagogie, ca să ne aducem aminte că ceea ce
posedăm este totuşi limitat, inclusiv viaţa de pe pământ. Că viaţa noastră,
deşi este un dar de la Dumnezeu, poate fi dusă în pragul morţii când planul
nostru se îndepărtează de planul lui Dumnezeu. Libertatea noastră este o
libertate în relaţie cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin
grija Sa faţă de destinul veşnic al oamenilor, Dumnezeu îngăduie uneori
încercări şi câteodată suferinţe, pentru a ne reaminti că izvorul existenţei
noastre este dincolo de noi, în Dumnezeu.
Când s-a făcut foamete mare în
acea ţară a libertăţii înstrăinate de Dumnezeu, tânărul din Evanghelia acestei
duminici a ajuns, inevitabil, din om liber o slugă. A ajuns mai întâi rob al
păcatului, iar apoi a ajuns şi rob la oameni. Dorind să-şi salveze viaţa sa
biologică – întrucât viaţa spirituală deja o pierduse -, fiul risipitor “s-a
lipit de unul din locuitorii acelei ţări”, care l-a angajat păzitor de porci.
Această îndeletnicire, în cultura
iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau consideraţi animale
necurate. Iar mai presus de această umilinţă, fiului risipitor nu i se îngăduia
nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i
se adăugase şi o cruntă sărăcie sau mizerie materială.
Când îşi aduce aminte de traiul
din casa părintelui său, unde slugile duceau o viaţă îmbelşugată,
îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici
măcar din hrana porcilor, acest tânăr rătăcit şi sărăcit “îşi vine în fire”. Cu
alte cuvinte, trece de la starea nefirească, depărtarea de Dumnezeu, la starea
firească, de comuniune cu Dumnezeu.
Păcatul şi moartea, accidente ale
falsei libertăţi
Evanghelia ne arată că păcatul şi
îndepărtarea de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă,
uneori, se ajunge la obişnuinţă cu păcatul şi înjugare cu moartea, iar toată
dezordinea din viaţa oamenilor ajunge să fie privită ca ceva “natural” sau
normal.
Păcatul şi moartea nu sunt
naturale, ci sunt accidente ale falsei libertăţi ca înstrăinare de Dumnezeu şi
cădere din comuniunea cu El. Însă “venirea în fire” stimulată de postul de
nevoie (foametea) a fost ocazia decisivă a salvării celui pierdut. Atingerea
limitei existenţei biologice l-a determinat pe tânărul trufaş şi risipitor de
odinioară să-şi schimbe modul de a gândi şi de a fi, să se convertească. După
ce şi-a venit în sine, după ce a realizat că se află pe un drum greşit, că
drumul pe care apucase nu fusese unul al libertăţii, ci unul al robiei, a zis:
“Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la
cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe
unul din argaţii tăi”. Această schimbare bruscă de atitudine, de trezire a
conştiinţei păcatului şi de recunoaştere a stării nefireşti în care se afla,
este începutul căinţei, începutul regretului pentru o viaţă risipitoare de
averi, de daruri sufleteşti, şi de epuizare a persoanei.
Când spune “mă voi scula”,
tânărul se referă în primul rând la o ridicare spirituală, o hotărâre de a
părăsi starea de decădere. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată
şi ea era o iubire care aştepta ridicarea, întoarcerea, căinţa fiului risipitor
şi înstrăinat.
Când un păcătos se întoarce către
Dumnezeu, Dumnezeu îi iese în întâmpinare
Evanghelia ne spune că tatăl, “pe
când era încă departe” fiul său înstrăinat, a ieşit în întâmpinarea lui. Nu a
aşteptat ca acesta să ajungă acasă, să bată în uşă, ci a pornit spre el, ca
semn de preţuire a pocăinţei acestuia.
Când un păcătos se îndreaptă spre
Dumnezeu şi face paşi către El, Dumnezeu îi iese în întâmpinare. Mâinile pe
care Dumnezeu le întinde, să cuprindă şi să îmbrăţişeze pe cel ce se pocăieşte,
sunt toate lucrările Bisericii prin care ea caută să salveze, să scoată din
moartea păcatului şi din plasa înşelăciunii şi a ispitelor pe toţi cei ce sunt
căzuţi şi înstrăinaţi, din cauza păcatelor şi a patimilor egoiste.
Când Evanghelia vrea să arate
această întâmpinare a omului păcătos de către Dumnezeu Tatăl, foloseşte
simboluri. Un simbol al înnoirii vieţii şi al iertării păcătosului este haina
cea nouă.
Noi primim haină luminoasă la
Botez, dar apoi o pătăm prin păcatele pe care le săvârşim. Însă prin pocăinţă,
prin spovedanie, prin mărturisirea păcatelor primim iertarea prin care înnoim
haina de la Botez. Astfel ni se redă haina începutului bun, haina curăţirii de
păcate, haina harului sfinţitor. De aceea Pocăinţa a fost numită “al doilea
Botez”, pentru că Botezul “din apă şi din Duh” (cf. Ioan 3, 5) se săvârşeşte o
singură dată, însă “botezul lacrimilor” sau “botezul pocăinţei” se poate
săvârşi în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii noastre, pentru că în fiecare
zi păcătuim, cu gândul, cuvântul sau fapta. Haina nouă a iertării înlocuieşte
hainele pătate şi rupte de păcatele care desfigurează şi întunecă sufletul
omului.
Inelul de aur pus pe mână
simbolizează reînfierea celui înstrăinat prin păcat, e semnul reprimirii omului
care se pocăieşte în iubirea neîntreruptă a lui Dumnezeu.
Sandalele pe care le primeşte
fiul risipitor dar pocăit, adică încălţămintea nouă, înseamnă harul de a călca
peste spinii ispitelor păcătoase şi de a merge pe căile Domnului, pe căile
împlinirii poruncilor Lui, iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni.
Când Tatăl iartă, nu mai
reproşează nimic şi nici nu cere inventarul averii risipite, ci se bucură de
mântuirea păcătosului
Evanghelia Fiului risipitor ne
arată o bunătate neaşteptată a lui Dumnezeu Tatăl faţă de păcătos. Tatăl din
Evanghelia acestei duminici nu face nici un fel de reproşuri fiului reîntors
acasă şi nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, ci pune preţ doar pe
sufletul salvat. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra
oricărui calcul de ordin economic, copleşeşte dreptatea după care ar fi putut
fi pedepsit fiul risipitor şi trezeşte gelozie şi tulburare în fiul mai mare,
care nu a înţeles reacţia tatălui său. Însă tatăl milostiv îi spune fiului
invidios şi neiertător: “Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale
mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci
fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
Sfinţii Părinţi arată că viţelul
cel gras, care a fost pregătit pentru ospăţul bucuriei, simbolizează Taina Euharistiei.
De aceea, toţi cei care sunt iertaţi prin Taina Sfântă a Spovedaniei, adică
prin mărturisirea păcatului şi împlinirea canonului, sunt chemaţi şi la Sfânta
şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau Euharistie, prin care ni se dăruieşte încă din
lumea aceasta arvuna vieţii veşnice, a bucuriei din Împărăţia Cerurilor.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din
Evanghelia acestei duminici să învăţăm cât de mare este puterea pocăinţei, cât
de mare este puterea iertării lui Dumnezeu şi cât de înnoitoare este bucuria
vieţii veşnice pe care ne-o dă iertarea lui Dumnezeu încă din lumea aceasta.
“Pilda Fiului risipitor” ne îndeamnă, acum în perioada premergătoare Postului
Sfintelor Paşti, să ne spovedim mai des şi să ne împărtăşim mai des, ca să ne
bucurăm de primirea iertării, de înnoirea vieţii noastre şi de prezenţa lui
Hristos Cel Înviat în viaţa noastră, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a
noastră mântuire! Amin.
PF Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
Sursa :Ziarul Lumina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu