Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a
unui mut din Capernaum)
Evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după
Rusalii înfăţişează două vindecări minunate, săvârşite de Mântuitorul Iisus
Hristos asupra a doi orbi şi a unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei
prezintă foarte succint aceste minuni, prezentarea sa conţine multe şi profunde
înţelesuri, deosebit de folositoare vieţii noastre duhovniceşti.
În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de
minunile săvârşite de Mântuitorul, Îl urmau şi Îi cereau cu stăruinţă să-i
vindece. Ca şi în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos arată importanţa
credinţei în primirea vindecării. De aceea, El îi întreabă pe cei doi orbi:
"Credeţi că pot să fac Eu aceasta?" (Matei 9, 28). Iar ei au răspuns:
"Da, Doamne!" Atunci Iisus a zis către ei: "După credinţa
voastră fie vouă" (Matei 9, 29). Şi în clipa aceea "s-au deschis
ochii lor" (Matei 9, 30).
Mărturisirea credinţei este cerută celor care pot să o facă
După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia,
îndată "au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul,
mutul a grăit" (Matei 9, 32-33).
Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două
vindecări consecutive. El
aşteaptă mărturisirea credinţei, în cazul celor doi
orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu şi de la mutul demonizat, care a fost
tămăduit de îndată ce a fost adus la Iisus. Mântuitorul nu cere mutului
demonizat să-şi exprime credinţa, pentru că acesta nu mai putea să o facă, nu
mai gândea şi nu mai era responsabil el însuşi de ceea ce făcea, ci era condus
de un duh rău care pusese stăpânire pe el. Ca şi în alte situaţii similare
relatate de Sfintele Evanghelii (cf. Matei 8, 28-34), vedem aici drama omului
stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voinţa,
fiind stăpânit în mod tiranic de un duh rău. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus
Hristos n-a mai cerut mutului demonizat mărturisirea credinţei sale, ci, din
iubire milostivă pentru oameni, i-a redat acestuia sănătatea trupească şi
sufletească. În cazul omului mut, au fost suficiente credinţa şi dragostea de
aproapele ale celor care l-au adus pe acesta la Iisus şi care au crezut că
numai El îl poate vindeca.
Orbii tămăduiţi binevestesc minunea vindecării
După ce a vindecat pe cei doi orbi, Mântuitorul Iisus Hristos
"le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul
acela" (Matei 9, 31-32). Înţelegem, aşadar, că mai întâi Mântuitorul cere
credinţă celor doi orbi, iar după ce i-a vindecat, le porunceşte să nu spună
nimănui că El i-a vindecat, adică să nu se laude cu vindecarea primită de la
El, nici să-L laude pe El, Vindecătorul lor.
De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă de smerenie, ca, după ce
am săvârşit binele, să nu ne lăudăm, nici să aşteptăm laude de la oameni pentru
binele pe care l-am făcut lor. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi
orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea lor, El arată, de fapt,
smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este "haina
lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a
vorbit nouă, în trupul nostru".)
Însă cei doi orbi vindecaţi nu au împlinit porunca primită, ci, plini
de bucurie şi de recunoştinţă, au vestit în toate părţile Capernaumului cât
bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru
mântuirea oamenilor.
În doar câteva versete, Evanghelia acestei Duminici ne prezintă, în
acelaşi timp, smerenia Mântuitorului şi recunoştinţa celor doi orbi vindecaţi.
După ce aceşti doi oameni bolnavi au suferit ani în şir întunericul orbirii,
acum, vindecaţi fiind, au binevestit cu bucurie şi recunoştinţă numele lui
Iisus, Vindecătorul lor. Prin fapta lor de recunoştinţă ei i-au luminat
duhovniceşte atât pe contemporanii lor, cât şi zecile de generaţii care au
citit sau ascultat această Sfântă Evanghelie, arătând că recunoştinţa este o
datorie elementară.
Ce învăţăm din Evanghelia de azi? În primul rând, din atitudinea Mântuitorului
Iisus Hristos vedem că El ascultă rugăciunea celor infirmi sau bolnavi.
În al doilea rând, Mântuitorul, voind să-i înveţe pe toţi oamenii cât
de necesară este credinţa pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe
cei doi orbi dacă au credinţă. Desigur că ei aveau credinţă, din moment ce
stăruiau atât de mult ca să fie vindecaţi. Hristos Domnul cunoştea că ei cred
în puterea Lui vindecătoare, dar pentru a arăta tuturor că este necesară
credinţă puternică în Dumnezeu când cerem de la El o binefacere, i-a întrebat
pe aceşti orbi dacă au credinţă.
Iar de la aceşti doi orbi învăţăm să ne rugăm cu stăruinţă, pentru a
dobândi ceea ce ne lipseşte. Lipsurile şi infirmităţile ne îndeamnă să
descoperim sensul existenţei noastre şi să înţelegem că viaţa şi sănătatea sunt
daruri de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dăruit viaţă, că nu noi ne-am dăruit
vederea, ci pe toate acestea le-am primit. Noi nu ştim cât de mare este
valoarea darului vieţii şi al sănătăţii simţurilor decât atunci când acestea ne
lipsesc. Cei doi orbi din Capernaum devin pentru noi dascăli ai rugăciunii,
credinţei şi recunoştinţei. După ce au fost vindecaţi, cei doi orbi au devenit
misionari ai credinţei, adică vestitori ai iubirii milostive a lui Dumnezeu.
Învăţăm şi noi, aşadar, de la aceştia că trebuie să avem credinţă tare când
trecem prin încercări şi să cerem cu stăruinţă lui Dumnezeu ajutorul Său, să ne
vindece de orice boală şi de orice neputinţă. Însă, după ce am primit
binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, să-I
arătăm recunoştinţă, să-L mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul, Doctorul şi
Mântuitorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Poporul se minuna şi se bucura de lucrarea vindecătoare a lui Iisus,
însă fariseii invidiau pe Iisus şi-L defăimau
Din Evanghelia acestei Duminici a VII-a după Rusalii aflăm că mulţimile
se minunau, deoarece niciodată nu mai văzuseră o putere vindecătoare ca aceea a
Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii Îl invidiau pe
Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că El avea mai multă popularitate decât ei.
De aceea ziceau cu răutate că Iisus scoate demonii cu domnul demonilor. Aşadar,
în timp ce poporul se bucura că Hristos vindecă pe cei suferinzi, fariseii se
întristau. Din cauza răutăţii lor, ei nu se puteau bucura de iubirea milostivă
pe care o arată Iisus Hristos oamenilor. Deci, din invidie şi răutate, fariseii
Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau şi răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un
sens negativ şi spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. De fapt,
boala invidiei fariseilor fiind una ascunsă în suflet era mai grea decât
orbirea trupească a celor doi orbi din Capernaum şi decât muţenia omului
chinuit de diavol. De ce? Deoarece vindecarea bolnavilor de orbire şi muţenie a
sporit boala invidiei fariseilor care-L urau pe Iisus.
Referindu-se la patima invidiei, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:
"Nu este păcat mai rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă
simte oarecare plăcere, săvârşeşte păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se
chinuie şi se pedepseşte pe sine însuşi înaintea celui invidiat, iar păcatul
lui nu încetează niciodată, ci lucrează necontenit.
După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea
noastră, tot aşa şi invidiosul se bucură de răul semenului său. Atunci se
linişteşte şi răsuflă uşurat, când peste semenul său a venit un necaz sau o
ruşine; socoteşte nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea şi
bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmăreşte să aibă el bucurie, ci
semenul său să aibă necazuri şi scârbe. Nu merită, oare, să loveşti cu pietre
şi să stâlceşti în bătăi pe aceşti oameni ca pe câinii turbaţi, ca pe diavolii
afurisiţi şi ca pe iele? După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie
omenească, tot aşa şi invidioşii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt
duşmanii şi vrăjmaşii oamenilor. Celorlalţi oameni le e milă când se junghie un
animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbeneşti la faţă când
vezi că unui om îi merge bine" (Omilii la Matei, omilia XL).
Iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte zice:
"După cum viermele născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care
l-a născut, tot aşa şi invidia strică mai întâi sufletul celui care a născut-o
şi aduce peste cel invidiat cu totul altceva decât doreşte. Nu mi te uita,
iubite, ce se întâmplă celor invidiaţi la început, ci priveşte sfârşitul.
Gândeşte-te că răutatea celor ce invidiază aduce mai mare strălucire celor
invidiaţi. Cei invidiaţi atrag pe Dumnezeu în ajutor şi se bucură de harul Cel
de sus, iar invidiosul, lipsit de acest har, cade uşor în mâna tuturora şi,
înainte de a fi biruit de duşmani, e biruit de propria lui patimă, pentru că,
mâncat ca de nişte fălci nevăzute, ajunge, ca să spun aşa, de se îneacă.
Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă rog, de vătămarea acestei patimi, să o
izgonim cu toată puterea din sufletul nostru. Este mai pierzătoare decât toate
patimile; ne vatămă însăşi mântuirea noastră. Diavolul este izvoditorul
ei" (Omilii la Facere, omilia XLVI).
În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur constată:
"Chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie,
chiar de ar posti, chiar de s-ar culca jos pe pământ, şi prin aceste virtuţi ar
ajunge la înălţimea îngerilor, totuşi pentru o asemenea faptă (a invidiei) va
fi mai pângărit decât curvarii şi preacurvarii, şi mai nelegiuit decât tâlharii
şi profanatorii de morminte" (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului
Apostol Pavel, omilia VII).
Hristos merge spre cei suferinzi pentru a-i vindeca
Evanghelia de astăzi se încheie cu următoarele cuvinte: "Iisus
străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind
Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în
popor" (Matei 9, 35). Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea
vindecătoare a Mântuitorului însoţeşte întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem
că El cutreieră cetăţi şi sate, merge să vindece bolnavii din popor, nu
aşteaptă pe toţi să vină la El, în Capernaum.
Mântuitorul Iisus Hristos binevesteşte mai întâi El Însuşi Evanghelia
Împărăţiei cerurilor şi apoi trimite şi pe ucenicii Săi, arătându-le cum
trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât şi în
cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoţită de vindecări
miraculoase şi de eliberarea oamenilor posedaţi de diavoli. Prin aceasta noi
învăţăm permanent că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului
Evangheliei, trebuie să săvârşească şi faptele credinţei evanghelice, să aline
suferinţa, să-i ajute pe oameni să se elibereze de durere, de necazuri, de ispite,
de legături care îngreuiază şi întristează viaţa lor.
Evanghelia acestei Duminici ne îndeamnă şi pe noi să-i ajutăm pe cei
întristaţi şi bolnavi. Astfel, suntem îndemnaţi să devenim mai mult Trupul Său
tainic, adică Biserică, mâinile iubirii milostive a lui Iisus prin dărnicia
noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, flămânzi, săraci şi tuturor
celor care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte ajutorul Său celor
în nevoi folosind adesea mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia şi
împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relaţiile cu oamenii.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim bucuria şi chemarea sfântă de a fi
mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noştri aflaţi în suferinţă,
în necazuri, în singurătate şi în deznădejde. Numai aşa simţim că Evanghelia
iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii şi a vieţii sfinte din Împărăţia
cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi şi binele oamenilor. Amin.
Patriarh Daniel Ciobotea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu